Mens sana in corpore sano

Hei pui de oameni!

O toamna minunata va doresc si sper ca toti va simtiti bine! Daca intrebati de mine, sa stiti ca sunt bine, incerc sa ma impart intre munca, scoala si casa. Iar acum am putin timp pentru a va scrie ceva ce sper eu sa va placa. Cu o micuta cana de cafea langa mine, am sa incep sa relatez pe aici una-alta.

Vremea de afara ma indeamna sa va scriu despre o mica poveste, cum am inceput eu sa apreciez cartile. Inca din gradinita, am avut parte de rafturi burdusite de carti, pe care eram nevoita sa le sterg sau sa i le aduc mamei pentru a citi. Pe vremea mea (de parca oi fi vreo babuta) cartile erau mereu afectate de trecerea timpului, poeziile pe care mi le citea mama ori povestile aveau un miros aparte, o simtire pe care o retraiesc uneori cu greu. Imi aduc aminte de ceaiul acela de menta cu lamaie si mirosul proaspat ce venea de afara cand mama imi citea. Cu timpul am crescut si acest dar de a citi s-a transformat intr-un calvar. Cum asa?! Va voi scrie mai jos.

Inca de mica parintii mei au tinut cont de punctuatie, ortografie, diferitele lor invataturi poate pe un stil mai vechi, dar care au dat roade. Cand citeam apaturi de ei totul era bine, stiam de ce sunt acele virgule puse, intelegeam sensul lor. Dar cand a venit vremea sa citesc in fata clasei, la scoala, am crezut ca efectiv lumea se prabuseste. Inca de la primele lectii am fost constransa de invatatoare mai apoi profesori si copii. Toti imi spuneau ca felul meu de a citi nu este bun, ca nu stiu sa citesc, ca de fiecare data fac pauza. Ceea ce m-a afectat pana in clasa a zecea. Multi copii alaturi de profesori m-au facut sa am trac, sa nu mai vreau sa citesc, sa nu mai recit. Mi-am format o anxietate cu care si acum ma lupt. Simplul fapt ca faceam o mica pauza dupa virgula, asa cum ma invatase tata, sau pauza dupa punct… asemenea invatate de acasa… m-au facut ca si atunci cand eram cu ai mei sa nu mai citesc. Ai mei se suparau ca nu citeam cum trebuie, linistit, relaxat, iar profesorii ma faceau sa ma simt oribil cand imi spuneau ca de ce nu citesc repede. Eram mica si pot sa spun ca inima ma facea sa tremur toata, nu stiam ce e de facut si din pacate, in timp m-am inchis in mine. Am tacut.

Parintii au observat asta si oarecum ma sustineau si imi spuneau macar sa citesc in gand cum imi place mie. Dar sa nu renunt la citit. Asa am facut, eram eu cu gandurile mele. Pana in clasa a X-a, cand am vazut pentru prima data o adevarata lady. Aceasta lady era viitoarea mea profesoara de roamana, eu fiind la mate-info credeam ca nu o sa facem prea multe, asemeni anului precedent. M-am inselat. Cred ca pana la bac stiam la fel de multa materie asemeni celor de la filologie, nu eram scutiti doar pentru ca eram la matematica. In timpul orelor eram fascinata de acea doamna, felul in care preda, prestanta, eleganta, inteligenta. Nu trecuse mai mult de o luna sau doua de scoala si am fost nevoiti sa citim toti, din banca ce e drept, dar sa citim cu voce tare. Am inlemnit. In momentul in care mi-a venit randul, s-a aratat o adevarata maestrie a profesorului. A venit langa mine si cu ochii ei de un albastru-verzui nemaiintalnit, mi-au zambit calm si parca m-au mai linistit. Cred ca si-a dat seama (poate si pentru ca eram stravezie), am citit in felul in care stiam oarecum ca voi fi penalizata (pentru a mia oara). Am citit destul de incet, aveam noroc ca era o liniste incredibila. Cand am terminat nu am avut tupeul sa ma uit la acea profesoara mea, oarecum imi era teama. Si am auzit: ” Tu sa nu mai ti capul jos! O domnisoara trebuie mereu sa fie mandra de sine. Nu stiu ce e cu tine de tremuri toata, dar draga mea teatrul este pentru tine. De acum tu citesti paragrafele mari sau tot texul. Ma dor urechile cand oamenii nu stiu semnele de punctuatie!”. Mai apoi ne-a explicat ca ea nu cauta rapiditate in citit ci claritate, sa intelegi textul, sa intelegi sentimentul din cuvinte.

Sa mai zic de acel zambet dulce? Acea lumina din ochii ei?

Mi-am dorit mereu sa recit… dar din pacate mi-au fost smulse penele si cu greu am inceput sa imi creasca la loc. Dar ce este fescinant?! Cele de acum sunt mai mari si mai frumoase ca oricand. Asta spune un Arici.

Am inceput inca de atunci sa incerc sa am incredere in mine, mai apoi a venit o tema interesanta a doamnei profesoare. Trebuia sa citim macar zece carti ori douazeci de povesti, basme, poezii, etc. pentru a scrie rezumatul pe caietul special. Atunci cred ca am citit atat de mult incat deja imi facusem caietul si pentru jumatatea anului urmator. Am citit toate operele noastre plus de pe alte taramuri. Momentul in care am dus caietul si s-a uitat pe el mi-a pus cele mai amanuntite intrebari din operele literare la care am raspuns perfect, atentia mea la detalii a fost o incantare.

Din punctul meu de vedere copii ar trebuii mai intai de toate sa aibe un mentor, un om macar ce il face sa inteleaga cat de frumos este sa citesti, cat de mult dezvolta imaginatia, cat de mare si diversificat este taramul cititului si al imaginatiei. Cititul se leaga perfect de imaginatie si fascinatie.

Fiecare domeniu are punctele sale forte, iar din pacate copii de la mine de la munca nu sunt tocmai fascinati de asa ceva. Multi dintre ei prefera un joc, ei nu inteleg cate beneficii aduce „stoarcerea de creieri”. Putinii copii care mi-au spus ca da, citesc au preferat sa imi spuna intre patru ochi pentru a nu fi vazuti de ceilalti ca „tocilari”. Iar eu de atunci le-am spus ca daca vor joaca, fiecare dintre ei sa imi spuna o mica relatare dintr-o poveste, fie cateva raduri dintr-o poezie, poate chiar sa inventeze ceva amuzant ce pune creierul la treaba. Este extrem de important sa ai si o minte sanatoasa, nu doar un corp sanatos.

Asa cum se spune MENS SANA IN CORPORE SANO!

Da, sunt instrucor de inot, cu facutlatea de „tumbe” la activ si uite ca scriu si pe blog si imi inving temerile atat aici cat si pe youtube. Cum reusesc? Am citit, m-am dedicat studiuluii si vreau sa fac oamenii sa inteleaga ca sportul nu este raportat celor ce nu stiu mai nimic. Sportul este o arta asemeni celorlalte domenii. Un om care vrea sa stie cum sa ii faca pe ceilalti sa execute un procedeu corect trebuie sa explice atat pe intelesul unui copilas de patru ani dar si unui om ce vrea explicatii clare. Toate cartile au o fertilitate aparte, daca ma pot exprima asa, a stai… pot!

Sunt atrasa pana si de cartile copiilor din ziua de azi, mereu imi arunc un ochi peste ele, ilustratiile, culorile, structura lor sunt extrem de atractive. Poate daca parintii s-ar implica mai mult asa cum a fost la mine, as avea un numar mai mare de copii ce vor spune cu zambetul pe buze, motivati un mare „DA!” cand vine vorba de citit carti atat pentru oameni mari dar si carti pentru copii.

La editura Elefantul Meu am vazut multe carti interesante pe care le-as face cu mare drag cadou prietenelor mele ce au copii deoarece au si carti personalizate si cred ca sunt cu atat mai atractive si ii indeamna pe copii sa citeasca sau sa invete numerele ori diferite povestioare.

Un lucru extrem de interesant ce atrage atentia copilului si il face exact eroul principal al povestii este personalizarea carii cu numele si alte date ale copilului ce vor fi puse in text cu mare atentie. Nu am mai intalnit asta pana acum si cred ca este o metoda super eficienta, de multe ori incercam sa ma pun eu in locul eroului insa una era cand citeam efectiv numele in carte si mai apoi sa mi-l imaginez si alta este sa citesti efectiv acolo, negru pe alb numele tau. Senzatia este superba, va garantez.

Acest articol a fost scris de: Ariciu Ruxandra Lidia, „adicatalea eu”.

Imaginile articolului au fost oferite de: SuperBlog, si Editura Elefantul Meu – carti personalizate

Articolul este dedicat in aceasta toamna a editiei SuperBlog 2020.

Multumesc pentru atentia acordata!